Tehnologia alunului

TEHNOLOGIA SI CULTURA ALUNULUI IN AGRICULTURA ECOLOGICA

Corylus avelana L. Fam. Betulaceae

Prof.dr. Viorel Mitre
Conf.dr. Avram Fitiu
USAMV Cluj Napoca


1. IMPORTANŢĂ, ORIGINE ŞI ARIE DE RĂSPÂNDIRE


Importanţa. Alunul este o plantă pomicolă importantă în primul rând datorită valorii alimentare a fructelor sale. Alunele alături de nuci şi migdale conţin cantităţi mari de proteine şi grăsimi. Conţinutul de substanţe proteice (12-28%), de glucide (12-22%), de săruri minerale (2-3,05%) plasează alunele înaintea nucilor, iar cel de grăsimi (52-69%) este mai mare decât al migdalelor (G.Mihăiescu, 1989).
Alunele, comparativ cu celelalte nucifere, conţin, de asemenea, săruri de potasiu, fosfor, magneziu, calciu (tabelul 5.1.) cu rol esenţial în metabolismul uman.

Tabelul 1 Conţinutul de substanţe minerale al fructelor (mg la 100 g) (G.Mihăiescu, 1989)
Specia
Substanţele minerale

Fosfor
Potasiu
Calciu

Magneziu

Fier
Cupru
Alune
355
600
245
150
4,50
0,72
4,20
Castane
196
1100
71
83
1,70
-
1,50
Migdale
-
600
250
255
4,40
-
-
Nuci
439
575
72
132
2,10
0,80
1,80

Calciul împreună cu fosforul ajută la formarea şi menţinerea în bună stare a oaselor şi dinţilor.
Potasiul intervine în menţinerea echilibrului acido-bazic al organismului fiind component al unor sisteme tampon. Împreună cu aminoacizii fosforici, potasiul intervine în alimentarea creierului cu oxigen.
Magneziul şi manganul acţionează diverse enzime, participând la metabolismul intermediar al glucidelor, lipidelor şi protidelor, ajută la asimilarea vitaminelor C, E şi a celor din complexul B.
Alunele sunt mai bogate în vitaminele B1 şi B2 decât nucile, ele mai conţin vitaminele B5, E şi PP, acid pantotenic, acid folic ş.a.

Origine şi arie de răspândire. Alunul este originar din Asia Mică şi bazinul Mării Negre, de unde s-a extins apoi în Peninsula Balcanică, Turcia, Grecia, Italia, Franţa, Spania, America de Nord ş.a.
După datele furnizate de Anuarul FAO (vol. 52 din 1998) producţia mondială de alun pentru perioada 1989-1991 a fost de 917 mii tone, în 1996 - 1.064 mii tone, în 1997 - 1.120 mii tone, iar în 1998 - 1.108 mii tone (din care Asia 559 mii tone, Europa 290 mii tone).
Principalele ţări cultivatoare sunt Turcia (120 mii tone); Italia, Japonia, Iran, SUA, Grecia, Franţa etc.
În ţara noastră alunul este prezent ca specie spontană în poienile şi liziera pădurilor de foioase din zona colinară şi deluroasă a ţării.
Plantaţiile pomicole de alun sunt foarte restrânse ca număr (Staţiunea de Cercetare Pomicolă Râmnicu - Vâlcea, Fălticeni, Ştefăneşti Argeş) alunul fiind cultivat mai mult în grădini familiale.
De data recenta (2010) au inceput sa apara plantatii comerciale in judetele Timis, Sibiu, Alba, Mures si Cluj.
2. PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE

2.1. Specii care prezintă interes în vederea obţinerii de soiuri şi portaltoi.
Genul Coryllus cuprinde 13 specii dintre care mai importante din punct de vedere pomicol sunt următoarele:
Coryllus avelana L. sau C.silvestris Salesb (alunul comun sau alunul de pădure), arbustoid (1,5-4 m înălţime). Creşte spontan între 37-67 latitudine nordică. În ţara noastră este prezent în zona dealurilor mijlocii şi înalte. Prezintă o coroană rotund alungită, lăstari drepţi, flexibili cu perişori roşcaţi.
Înfloreşte primăvara devreme (februarie, martie). Fructul este globulos, uşor alungit. Prezintă două varietăţi importante:
- C.avelana. var. pendula (alunul plângător);
- C.avelana var. aurea (alunul auriu).
Coryllus maxima (alunul funduc), arbustoid (3-8 m înălţime) cu coroana larg piramidală, frunze mari şi amenţi lungi. Fructele sunt mari, alungite, turtite, grupate câte 3-8 la un loc. În ţara noastră este răspândit mai ales în sud.
Prezintă o varietate decorativă C.maxima var. purpurea (alunul cu frunze roşii).
Coryllus colurna (alunul turcesc) - creşte ca pom propriu-zis (15-20 m înălţime), formând coroană piramidală compactă. Fructele sunt turtite lateral grupate câte 2-8 la un loc. Pomii cresc lent, intră pe rod târziu dar sunt foarte longevivi (100-200 de ani). În ţara noastră este mai răspândit în zonele de sud - vest.
Soiurile de alun recomandate pentru producţie în România sunt prezentate în tabelul 15.2.

2.2. Cerinţele alunului faţă de factorii ecologici
Cerinţele faţă de temperatură. Alunul are cerinţe reduse faţă de căldură. Dacă în cursul iernii temperatura medie zilnică trece de 0C mai mult de 20 de zile, alunul porneşte în vegetaţie. Este o specie rezistentă la ger. Ramurile rezistă până la -25C chiar -30C dar amenţii la soiurile sensibile (Rotunde de Roma, Mari de Piemont) pot degera.
În fenofaza de umflare a mugurilor rezistă până la -10C. Declanşarea înfloritului se realizează la temperaturi de peste 4C. În fenofaza de înflorire - legare, florile femele suferă la -5C.
Iernile stabile, mai aspre şi lungi care întârzie înfloritul sunt mai favorabile pentru cultura alunului.
Cerinţe faţă de lumină. Alunul preferă expoziţii cu insolaţie mijlocie manifestând pretenţii medii faţă de lumină. Insolaţia puternică este nefavorabilă culturii alunului. Expoziţiile sudice grăbind înfloritul, nu sunt recomandate pentru alun. În zonele colinare cele mai bune rezultate se obţin pe versanţi cu expoziţie sud-vestică sau sud estică. În zonele de stepă unde insolaţia este puternică se preferă expoziţii nord-estice, nord-vestice şi chiar nordice.
Cerinţe faţă de apă. Alunul necesită 700-1000 mm precipitaţii anuale din care minimum 300 în perioada aprilie-iulie.
Cerinţe faţă de sol. Alunul cultivat în sistemul intensiv necesită terenuri fertile sau cu fertilitate medie cu pH 5-7%, cu maximum 15% calcar activ şi cu pânza freatică sub adâncimea de 1,5 m. El este sensibil la asfixiere radiculară.



2.3. Caracteristici morfologice şi de producţie
Sistemul radicular la alun este bine ramificat dar superficial, majoritatea rădăcinilor dezvoltându-se pe profil între 5 şi 50 cm şi depăşeşte de 2,5 ori proiecţia coroanei. Unele rădăcini verticale mai ales pe soluri revene pot pătrunde pe profil până la 1,5-5 m.
Dacă temperatura solului nu scade sub +2C, rădăcinile de alun cresc tot timpul anului. La fel ca la celelalte specii pomicole rădăcinile alunului înregistrează două valuri de creştere, unul primăvara la începutul primăverii şi altul toamna, după căderea frunzelor.
Partea aeriană. În mod natural alunul de aceeaşi vârstă sau de vârste diferite creşte sub formă de tufă constituită din mai multe tulpini, cu o înălţime de 3-4 m. Tulpinile în vârstă de un an sunt ramificate şi au muguri vegetativi, câte unul la fiecare nod.
În primăvara anului următor apar lăstari din muguri vegetativi, lăstari care vor deveni ramuri anuale.
Alunul prezintă trei categorii de muguri: muguri vegetativi, muguri de amenţi din care se vor forma inflorescenţe cu flori mascule şi muguri micşti de flori femele din care se vor forma creşteri vegetative şi florile femele.
Mugurii micşti nu se pot deosebi între ei de cei vegetativi după aspectul exterior ci doar dacă sunt secţionaţi. Pe lăstar ei au o poziţie terminală şi subterminală. Frecvent mugurii micşti sunt aşezaţi la baza axului pe care se află grupul de amenţi.
Alunul este o specie unisexuat monoică. Inflorescenţa cu flori femele denumită glomerulă are în componenţă 2-8 flori. Florile mascule sunt grupate în amenţi cilindrici, formaţi în anul precedent. Ele necesită 350-600 de ore de înflorire iar cele femele 600-800 ore (M.Popescu, ş.a., 1982).
La alun ca şi la nuc este prezent fenomenul de dichogamie. Cele două categorii de flori mascule şi femele pot deveni apte pentru fecundare simultan sau pot apărea fenomene de protandrie sau protoginie.
În ultimele două situaţii fenomenul de fecundare a florilor se desfăşoară în mod defectuos sau nu are loc.
Polenizarea este anemofilă, majoritatea soiurilor de alun fiind autosterile, motiv pentru care se recomandă plantarea în aceeaşi parcelă a 2-3 soiuri care se polenizează reciproc. Înflorirea la alun are loc primăvara devreme (februarie - martie) la o temperatură de cel puţin 4C. Polenul este transportat de vânt pe distanţe de 10-20 m.
O plantă de alun poate produce până la 1 kg de amenţi. Un ament are 130-280 de flori mascule, în anterele cărora se pot găsi 5 milioane de grăunciori de polen (G.Mihăiescu, 1989).
Fecundarea la alun este deosebită de cea a altor specii pomicole. După polenizare şi germinarea polenului tuburile polinice pătrund în stil până la nivelul sacului embrionar, unde staţionează 2-3 luni (mai - iunie). În momentul polenizării ovarul este alcătuit dintr-o masă de ţesut nediferenţiată (primordiu ovarian). Dacă floarea femelă a fost polenizată acest primordiu începe lent să se diferenţieze în ovar. Abia la începutul lunii mai se diferenţiază cele două loje ale ovarului şi ovulele, fecundarea realizându-se în a 2-a jumătate a lunii mai. Din cele două ovule numai unul este fecundat. După fecundare ovarul intră într-o dezvoltare rapidă astfel încât după 3-4 săptămâni de la fecundare fructele ating circa 90% din volumul lor.

Precocitatea rodirii şi potenţialul productiv. Alunul produce fructe în anul al III sau IV de la plantare dar recoltele devin economice abia la vârsta de 6-7 ani.
Cele mai precoce sunt soiurile: Lambert roşu, Lungi de Spania, Daviana, Rotunde de Roma, Mari de Piemont Soiurile Cosford, Furfulak, Lungi de Landsberg intră pe rod mai târziu.
Pentru zonele calde (la limita in sud/vestul Romaniei cu riscurile de rigoare) se recomanda Tonda Romana si Tonda Gifoni soiuri cu o productie ridicata (cca 3000-3500 kg/ha) pentru produsele de ciocolata de baza.
Pentru zonele reci singurul soi deja aclimatizat in Rusia si Ucraina este Tonda Gentile dele Langhe (T.G.L. sau Rotunde de Piemont) Acest soi este singurul ce poate fi recomandat pentru introducerea in cultura in zonele colinare si submontane reci din Romania (Transilvania, dealurile subcarpatice; zonele submontane).
El manifesta de asemenea cea mai inalta rezistenta si toleranta la boli si daunatori.
In acelasi timp TGL are cel mai didicat procent de uleimotiv pentru care este folosit predominant in industria ciocolatei de lux (ex.Torone realizat de Ferrero Rocher; Crema de alune)
O plantaţie de alun (cca. 350-400 de pomi/ha) poate produce la maximă rodire 2500-3000 kg de alune în coajă, în sistem irigat.
Durata rentabilă a unei plantaţii de alun este de circa 50-80 de ani.
3. PARTICULARITĂŢI TEHNOLOGICE

Materialul săditor la alun se obţine pe cale vegetativă, prin drajoni, marcotaj, butaşi sau altoire.
Înmulţirea prin drajoni dă un material neuniform şi slab înrădăcinat, respectiv cu un număr mai redus de plante la hectar comparativ cu celelalte metode. Se foloseşte doar pentru că este o metodă simplă şi uşoară.
Înmulţirea prin marcotaj simplu prin arcuire dă 22,2-28,8 mii marcote/ha iar marcotajul prin strangularea şi muşuroirea lăstarilor semilignificaţi a dat 48,2-69,4 mii marcote/ha (I.Botu, 1987). Materialul biologic obţinut din marcotaj ca de altfel şi din drajoni prezintă un sistem radicular slab necesitând fortificare în câmp sau platforme de înrădăcinare.
Înmulţirea prin butaşi semilignificaţi (mijlocul lunii iunie) este o metodă promiţătoare la unele soiuri de alun. Baza butaşilor se tratează cu o soluţie de acid betaindolil acetic (sau cu substante permise in agricultura ecologica) în concentraţie de 1000 ppm.
Înmulţirea prin altoire deşi mai puţin utilizată este o metodă de perspectivă. Ca portaltoi se folosesc puieţi sau marcote de Coryllus avelana şi puieţi de C.colurna. În câmp portaltoii se altoiesc cu mugure crescând sau în despicătură în verde, cu lăstari ierbacei la începutul lunii iunie. Alunul se poate altoi şi la masă în despicătură sau copulaţie perfecţionată, altoire urmată de parafinare, forţare, fortificare pe platforme sau în câmp.
Înmulţirea prin seminţe este dificilă, alunele având o germinaţie scăzută (15-30%). Înainte de semănat alunele trebuie stratificate la 1-5ºC timp de 110-120 zile. Prin îndepărtarea pericarpului procentul de germinare poate creşte până la 90%. O germinare mai bună se poate realiza şi recoltând fructele cu câteva zile mai repede de desprinderea din involucru şi tratându-le timp de 12-18 ore cu 50-100% (ppm) acid giberelic (M.Popescu şi colab., 1993).

Înfiinţarea plantaţiilor.

Schemele de plantare depind de soi si de sistemul de cultura (ecologic sau conventional):
- 5/5 m (400 plante/ha) in sistem comventional;
-5/6 m (333 plante/ha); in sistem ecologic pentru T.G.L.;
- 6/6 m (277 plante/ha);in sistem ecologic pentru T.G.L.;

Plantaţiile comerciale de alun necesită terenuri în pantă redusă, mecanizabile, profunde şi bine drenate iar în zonele secetoase, irigabile.
Este contraindicată plantarea alunului pe terenuri de pe care au fost defrişate în anul respectiv sau cel precedent specii de arbori sau arbuşti care drajonează.
Alunul se poate cultiva după el însuşi deoarece nu este influenţat de fenomenul de oboseală a solului.
Dacă prezintă denivelări mai accentuate terenul se nivelează după o decopertare prealabilă şi o scarificare, respectiv o decopertare ulterioară.
Drenajul este foarte important pentru reuşita culturii alunului. De aceea după fertilizarea de bază (80-100 t/ha gunoi de grajd echivalent in substanta activa a 300 kg sulfat de potasiu şi 600 kg superfosfat la hectar) terenul se desfundă sau se scarifică în sens dublu cu două trei luni înainte de plantare.
Înainte de plantare terenul se nivelează cât mai bine şi se pichetează la 4 m între rânduri şi 2,5 m pe rând, când alunul se conduce aplatizat în gard fructifer şi 5 m între rânduri respectiv 3 m pe rând când se conduce ca vas aplatizat.


Sisteme de conducere. Alunul poate fi condus cu monotulpină sau cu mai multe tulpini.
Monotulpina are următoarele avantaje: reduce vigoarea plantei, permite suprimarea uşoară a drajonilor, tulpina are creşteri mai echilibrate, iar intrarea pe rod este mai timpurie. Plantele conduse astfel sunt bine luminate şi dau producţii mari şi constante. Monotulpina favorizează mecanizarea lucrărilor în plantaţiile de alun. Alunul formează de regulă numai ramuri de schelet de ordinul I şi II iar pe acestea se află ramuri de semischelet şi de rod. Deşi la alunii tineri lăstarii cresc destul de viguros (60-80 cm sau mai mult) ei nu prezintă lăstari anticipaţi. Mai mult decât atât polaritatea este slab exprimată, ca atare la alun nu se pune problema degajării vârfurilor şarpantelor.

Conducerea alunului sub formă de vas. Acest sistem de conducere presupune formarea unui trunchi de cca. 60 cm şi a unui număr de 4-6 şarpante, iar pe fiecare şarpantă câte 1-2 subşarpante. Mărirea numărului de şarpante în coroană determină reducerea vigorii pomului.

Conducerea alunului în gard fructifer se face foarte uşor datorită particularităţilor sale de creştere: aşezarea mugurilor pe 2 rânduri, îngroşarea şi alungirea lentă a elementelor de schelet, garnisirea bună a şarpantelor cu ramuri de semischelet şi de rod pe toată lungimea lor, polaritatea slabă, flexibilitatea ramurilor. Unghiul de ramificare este variabil în funcţie de soi. La soiurile Lambert roşu, Rotundă de Roma, Mari de Piemont, unghiul de ramificare este foarte mare (80-90º). Aceste soiuri se conduc uşor sub formă de palmetă cu braţe orizontale. Soiurile Lungi de Spania, Gunsbbert, se pot conduce sub formă de palmetă etajată sau neetajată. Unghiul de ramificare în aceste cazuri este de 45-60º. Soiurile Daviana, Webb premiat formează unghiuri de inserţie mici care trebuiesc deschise prin dirijarea ramurilor până la vârsta de 3-4 ani.
Gardul fructifer se poate realiza şi din plante conduse cu mai multe tulpini.
Conducerea sub formă de tufă presupune menţinerea a 6-8 tulpini la fiecare plantă a căror prelungiri anuale vor fi scurtate la 70-80 cm în vederea ramificării. În final înălţimea plantei va fi de 3-3,5 m. Forma de tufă nu este recomandată pentru plantaţii intensive deoarece imprimă vigoare mult mai mare comparativ cu monotulpina.

Pentru T.G.L. In agricultura ecologica recomandam sistemul de conducere sub forma de tufa.


Întreţinerea plantaţiilor. Întreţinerea solului la alun dă rezultate bune în următoarele sisteme: ogor negru, ogor combinat cu îngrăşăminte verzi iar pe terenuri accidentate cu suficiente precipitaţii, sistem “ţelină” cu prelucrarea solului sub coroana plantei. Prelucrarea solului se va face cât mai superficial 10-12 cm pentru a nu afecta sistemul radicular.

Fertilizarea. Alunul răspunde bine la fertilizare. Mai mulţi autori susţin că alunul dă producţii bune dacă frunzele conţin 2,4-3,5% N; 0,15-0,40% P2O5; 0,6-2,5% CaO şi 0,25-0,40% MgO. Pentru condiţiile ţării noastre M.Popescu şi colab. (1993) recomandă anual doze de 30-40 t gunoi de grajd sau diverse ingrasaminte organice odata la 4 ani.

Tabel cu îngrăşăminte lichide. Click pe imagine pentru a vedea mai mare.



Irigarea. In zonele cu regim pluviometric deficitar irigarea duce la creşteri însemnate de producţie. Normele de udare respectiv norma de irigare se vor stabili astfel încât de-a lungul perioadei de vegetaţie umiditatea din sol să se menţină la 70-80% din capacitatea de câmp pe o adâncime de 50-60 cm.

Tăierile de fructificare vor urmări menţinerea echilibrului dintre creştere şi rodire prin îndepărtarea tulpinilor îmbătrânite, prin tăieri de reducţie în lemn de 3-5 ani. Tăierile de fructificare se aplică toamna după căderea frunzelor.
Ramuri anuale de pe semischelet nu vor fi nici rărite nici scurtate deoarece au în vârf mugure mixt eventual un grup de amenţi, iar prin scurtarea acestora se diminuează recolta. creşterile anuale viguroase nu se vor scurta, ele în anul următor se vor transforma în semischelet purtător de rod.
O lucrare specifică cu ocazia tăierilor este îndepărtarea drajonilor şi lăstarilor din colet.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Dintre boli mai păgubitoare sunt: virozele alunului (mozaicul alunului, atrofierea lăstarilor, atrofia fructelor, bacterioze (Psanthomonas corylina), micozele (Cytospora corylicola, Gleosporium corylii, Phyllactinia suffultta, Monilinia fructifera, Botrytis cinerea).
Dintre dăunători amintim: gărgăriţa alunelor (Balaninus nucum) şi viermele alunelor (Mellissopus latiffereanus). Pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor se fac stropiri în repaus şi vegetaţie.

Recoltarea alunelor se face când fructele au ajuns la dimensiuni specifice soiului iar pelicula ce separă sămânţa de pericarp devine brun roşcată. Recoltarea se face mecanizat sau manual cu sau fără involucru. Recoltarea cu involucru se face la pomii tineri şi la cei situaţi pe pante şi pe teren înierbat. Îndepărtarea involucrului se face imediat deoarece mai târziu se desprinde greu de fruct. Recoltarea fără involucru se face când majoritatea fructelor au căzut pe sol de unde se adună manual sau mecanizat.
După recoltare alunele se expun 2-3 zile la soare, apoi se depozitează în încăperi aerisite, în straturi de cel mult 30 cm cu lopătarea zilnică în primele 2-3 săptămâni. Cu ocazia condiţionării conţinutul în apă al alunelor trebuie redus la 5-6%. Astfel condiţionate alunele se pot păstra un an în camere aerisite la temperatura de 21ºC şi umiditatea relativă de 65% sau timp de 2-3 ani la 2-4ºC şi umiditate relativă de 65%.
Productia la ha
- Tonda Romana ;Tonda Gifoni: 3000-3500 kg/ha in sistem conventional;
-Tonda Gentile dele Langhe (TGL):2000-2700 kg/ha in sistem ecologic

Piata alunelor

Intrebuintari:

Miezul de alune se poate consuma proaspăt, prăjit sau prelucrat în produse de cofetărie (ciocolată, prăjituri, bomboane, creme, îngheţate, nuga, crema de alune). Făina de alune este un aliment hrănitor pentru copii. Din miezul de alune aflat în faza de întărire se extrage laptele de alune întrebuinţat în medicină.
Destinatii:
- Produse de ciocolata de baza la 3 euro/kg: soiurile: Tonda Romana ;Tonda Gifoni; Urias de Hale, Mortarela etc..
- Produse de ciocolata conventionla de lux la 6 euro/kg: soiul T.G.L.
- Produse de ciocolata ecologica de lux la 8 euro/kg: soiul T.G.L.

Uleiul de alune (pentru crema de alune) este foarte fin, aromat, gustos. Consumat o lingură dimineaţa, timp de 15 zile, este un bun leac contra teniei (Valnet, 1986).
Fiind sicativ acest ulei este utilizat la fabricarea lacurilor industriale, săpunurilor, produselor farmaceutice, în ceasornicărie, ca lubrifiant în pictură deoarece nu denaturează culorile. Turtele rămase se folosesc la fabricarea halvalei şi ciocolatei.

Ceaiul din frunze de alun are proprietăţi homeostatice (opreşte hemoragiile). Băile din frunze de alun se folosesc în tratamentul varicelor

Infuzia preparată din 1-2 linguriţe muguri de alun la o cană de 200 ml apă clocotită are acţiune antisclerozantă, restabilind elasticitatea ţesutului pulmonar. De asemenea, infuzia tonifiază parenchimul hepatic; se foloseşte în cazuri de insuficienţă hepatică, de hepatită endemică, de astm bronşic, de emfizm pulmonar şi de silicoză, consumându-se câte două căni pe zi.

Miezul de alune se recomandă în alimentaţia vegetarienilor şi diabeticilor, are acţiune vermifugă şi este indicat în colicile nefritice şi litiază urinară (Valnet, 1986).
Având un sistem radicular bine ramificat alunul contribuie la fixarea solurilor în pantă.
Alunul îndeosebi cel cu frunze roşii, are aspect ornamental.
Alunul este o importantă plantă meliferă fiind printre primele plante care înfloreşte.
Scoarţa alunului, cupele, frunzele şi fructele conţin 8-15% tanin folosit în tăbăcitul şi vopsitul pieilor.





Valoarea  nutritionala si medicala a alunului:

Componenti
Utilizare medicala
Componenti
Utilizare medicala
Acizi grasi
Beneficii acizi Omega 3
Fier
Anemie
Vit. E.
Impotriva imbatranirii celulare
Fosfor
Oboseala intelectuala
Fibre
Impotriva cancerului de colon
Ulei
Vermifug pentru copii
Cupru
Reumatism si boli infectioase
Frunzele
Varice
Magneziu
Stres
Scoarta
Febrifuga
Vit.A
Imbunatatirea vederii
Florile
Slabire si transpiratie


100 g alune/625 kcal. conţin:

  •  62 de grame de grăsimi nesaturate 
  • 13 g proteine 
  • 8 % zaharuri 
  • 6,7 % fibre 
  • vit. A (30 mg) 
  • 466 mg
  • 322 mg P
  • 150 mg Ca 
  • 3,3 mg Fe